Moartea scrisă cu pleoapa
"De cele mai multe ori nu am la îndemână decât un arsenal anemic de mimici, bătăi ale pleoapei ori înclinări ale capului ca să pot cere cuiva puţină apă, să închidă uşa, să dea mai încet televizorul ori să-mi aranjeze perna. Şi nu reuşesc de fiecare dată", e un fragment dintr-o carte a cărei simplă existenţă e o istorie excepţională, recent lansată la Bookfest de Mircea Cărtărescu, Cristina Simion şi Mihaela Spineanu.
Tradus pentru prima dată în limba română, la Humanitas, „Scafandrul şi fluturele“ e jurnalul lui Jean-Dominique Bauby, fost redactor-şef la „Elle“, paralizat în urma unui accident vascular în decembrie 1995, la doar 43 de ani. Un sindrom rar întâlnit, „locked in“, îl face prizonierul propriului trup: intact din punct de vedere mintal, Bauby e incapabil să-şi mişte orice porţiune a corpului, cu excepţia pleoapei stângi. Condamnat la costumul de scafandru, singura ieşire (fluturele) îi sunt imaginaţia, amintirile şi cartea aceasta.
Pentru „da“, clipeşte o dată
Timp de câteva luni, la spitalul din Berck, el reînvaţă să comunice cu cei din jur, cu ajutorul unui alfabet întocmit după frecvenţa literelor în limba franceză. Toate convenţiile de comunicare se reinventează: pentru „da“ clipeşte o dată, pentru „nu“ - de două ori. Şi consemnul e repetat la fiecare literă a jurnalului său, un exerciţiu de exorcizare supraomenesc, imposibil de realizat fără ajutorul unei asistente, Claude Mendibil, căreia Bauby îi dedică volumul.
Patru nominalizări la Oscar
Volumul „Scafandrul şi fluturele“ se aşază pe rafturile româneşti cu un mare atu: vine pe piaţă la două luni după ce filmul cu acelaşi nume, regizat de Julian Schnabel, a rulat la cinema. Pelicula care a obţinut în 2007 Premiul pentru regie la Cannes, Globul de Aur pentru regie şi Cel mai bun film străin şi patru nominalizări la Oscar, în 2008, a avut premiera în România pe 29 februarie. În rolul principal, foarte solicitant ca mimică, un Mathieu Amalric excepţional.
„Am avut parte de treziri şi mai blânde! În dimineaţa aceea de ianuarie, când mi-am redobândit cunoştinţa, peste mine stătea aplecat un bărbat care-mi cosea pleoapa dreaptă cu ac şi aţă, cam cum se cârpesc şi şosetele. M-a cuprins o spaimă nebună“, spune personajul.
„Dragul meu, te iubesc“
Tonul e rareori patetic, Bauby îşi păstrează din luciditatea, ironia şi nonşalanţa bărbatului monden din „prima viaţă“.
Dacă izbucneşte în unele pasaje, e din cauza neputinţei de a se apropia de copiii săi, Théophile şi Celeste. „Băiatul meu, Théophile, stă cuminte aici, chipul lui e la cincizeci de centimetri de-al meu, iar eu, tatăl lui, n-am banalul drept de a-mi trece mâna prin părul lui des, de a-i ciupi ceafa catifelată, de a-i strânge în braţe, până la sufocare aproape, trupul plăpând, moale şi cald. Cum s-ar putea descrie? E oare monstruos, nedrept, dezgustător sau oribil? Deodată, simt că plesnesc. Îmi dau lacrimile şi din gâtlejul meu scapă un spasm înfundat care-l sperie pe Théophile. Să nu-ţi fie teamă, dragul meu, te iubesc“.
E o declaraţie de dragoste cutremurătoare, ultima. La două zile după ce cartea a fost publicată în Franţa, în 1997, Bauby a murit.
